You are currently browsing the monthly archive for august 2007.
Eu, Aurelia Lăpuşan, împreună cu soţul meu, Ştefan Lăpuşan, scriem monografii despre aşezări şi oameni ai locului. Am scris zece până acum, însumând peste 4.000 pagini, şi lucrăm mereu. După cum bine ştiţi, monografiile sunt cărţi grele, căci ele însumează ani de cercetare în arhive, biblioteci, scotocind în cuferele cu amintiri ale oamenilor pentru a le reda oamenilor. Este nevoie de luciditate şi fler să cerni faptele, nu după reperele istoricilor, ci mai ales după parfumul presărat de cronicar în colecţiile ziarelor-câte s-au mai păstrat, şi de funcţionarul conştiincios în arhive-câte s-au mai pus la adăpost. Ne-a îndemnat la această muncă devoratoare disperarea că se pierd documentele identităţii noastre, că mereu mai mulţi ignoranţi şterg, rup sau iau ceea ce aparţine zestrei unui neam întreg. Suntem jurnalişti şi ştim ce dimensiuni capătă clipa pusă în pagina unei publicaţii. Suntem pedagogi şi vedem cât de puţine lucruri mai recunosc tinerii, astăzi. În mod decisiv am pornit la drum într-o zi când, la Cernavodă, contemplând podul de peste marele fluviu, nemurit de mintea şi cutezanţa lui Anghel Saligny, şi preocupaţi să redactăm un pliant la punerea în funcţiune a Centralei nucleare, am simţit că străinii aflaţi în misiune la noi nu ştiu mai nimic despre pământul pe care calcă. Şi este chiar pământul din care s-au întrupat Gânditorul şi nevasta lui, care ne dovedesc fără tăgadă cât de adânci rădăcini avem pe lumea asta. Aşa s-a născut Cernavoda 1995.Prima monografie semnată Aurelia şi Ştefan Lăpuşan. Ne-au îndemnat să continuăm prietenii, mereu mai curioşi de ceea ce le spuneam noi, mereu mai antrenaţi în misterioasa căutare a trecutului dobrogean. Medgidia Carasu a devenit cartea unui oraş aflat la răscruce de drumuri, locul de bejanie a mocanilor, hanul lui Jules Verne, mai târziu a adunat lacrimile deportaţilor, dar a rămas mereu un centru spiritual de expresie multietnică. Constanţa-memoria oraşului a adunat în filele ei cele mai importante momente din albumul sentimental al marelui port. Şi astăzi credem că este>>> citeşte mai departe aici >>>
Din iniţiativa Societăţii culturale Ţara Almăjului din Timişoara a fost reeditată “Monografia comunei Pătaş” realizată la 1910 de preotul paroh al respectivei comune, Vasile Popovici. La vremea ei, monografia a fost considerată de Institutul social Banat- Crişana ca lucrare model pentru mediul rural, adresîndu-se îndemnul către intelectualii satelor, învăţători şi preoţi, de a urma exemplul lui Vasile Popovici. Pentru curiozitatea cititorului, voi încerca să urmăresc succint elementele care mie mi se par mai interesante, adesea spectaculoase, chiar şi acum , la aproape un secol de la scrierea ei. Referindu-se la şcoala din Pătaş, care după matricolele bisericeşti ar fi fost în funcţiune încă la anul 1790, dar atestată documentar doar de la anul 1830, Vasile Popovici scrie că “zidirea şcolii s-a făcut pe timpul graniţei militare cu caracter de şcoală naţională. Limba de propunere în şcoală a fost limba română, având 4 clase. Pruncii se înscriau în şcoală la 8 ani.(…) După ridicarea ( desfiinţarea n.m.) graniţei ( 1872 ) şcoala este luată sub îngrijirea Consistoriului diecezan din Caransebeş, până la anul 1890, când autorităţile politice ( austro-ungare n.m.) fără voinţa poporului , luând şcola sub îngrijirea lor , acesta este tratată ca şcoală comunală până în zilele noastre, pierzând din infuenţa sa tot mai mult şi biserica, respectiv confesiunea, ca şi consiliul şcolar şi impunându-se inspectoratul regesc , limba română abia mai este tolerată în citit şi scris.Soarta acestei şcoli ca şi peste tot soarta poporului român de aici este destul de jalnică, căci până pe la anii 1850 stând poporul sub ierarhia bisericească sârbească de la Vârşeţ i se impun şcolii nu numai slovele greoaie chirilice ci şi spiritul limbii slavone şi dacă a fost un respiriu de reculegere, acesta cu drept se poate zice că a existat de la anul 1980 până la anul 1890. Restrângându-se dreptul limbii materne tot mai mult , în acelaşi raport se întuneca şi conştiinţa sărmanilor elevi şi chiar iubirea de carte scădea”. Atrag atenţia cititorului că aceste cuvinte au fost scrise de preotul român în vremea celebrelor Lex Aponiy din vremea dualismului austro-ungar. Autorul monografiei fixează pentru urmaşi trăsăturile pătăşenilor spunând că>>> >>>
STERGAND COLBUL DE PE CRONICI DE JURNALE
Aparitia in aceste zile a cartii -documentar “Steaua Dobrogei.Incercare de reconstituire monografica”, la editura Harvia-Tulcea, vine sa umple un gol in ceea ce priveste lucrarile de istoriografie jurnalistica in spatiul cultural nord dobrogean.Pentru edificare amintim ca in timp ce in alte judete opere scrise avand ca subiect istoria presei sunt o fapta curenta, la Tulcea prima si ultima carte de aceasta factura s-a produs in urma cu 26 de ani si aceea scrisa sub impulsul unui eveniment si marcata vizibil de un anume context ideologic(v. “1oo de ani de presa tulceana”de Petre Zaharia,1979).Sesizand acest vid cultural autorii monografiei amintite, profesorii Mihai Marinache si Ioana Marinache, cerceteaza de mai multi ani arhivele locale,regionale si din capitala,o munca laborioasa cerand efort de sistematizare si interpretare, dar mai ales de cautare propiuzisa,intreprindere temerara, neincheiata inca, dar la capatul careia,speram, vom avea,in sfarsit, o istorie a presei tulcene.Reconstituirea monografica a ziarului Steaua Dobrogei este pentru cititori o prima si pretioasa fapta de istoriografie jurnalistica tulceana,iar pentru autori o intoarcere la izvoare caci “foaia intereselor locale” cum era subintitulat acest ziar, a fost prima publicatie si fondatoarea presei romanesti din Dobrogea.Lucrarea este deopotriva model de acribie stiintifica si restauratie jurnalistica, caci autorii neavand la indemana decat doar doua exemplare pastrate, ca prin minune, in arhivele bibliotecii Academiei,procedeaza precum arheologul care reconstituie ulciorul, avand la dispozitie doar cateva cioburi.Ei cauta si gasesc substantiale citate din Steaua Dobrogei in publicatiile vremii cum ar fi Razboiul, Binele public, Orientul Roman si chiar Timpul nemuritorului Eminescu reusind astfel sa arunce o lumina,atat cat se poate, asupra vietii publicatiei cuprinsa intre 1879-1891.Sunt consemnate importante date despre evolutia gazetei, redactia si administratia ei, contextul politic si programul ziarului; un capitol aparte este dedicat polemicilor de presa, cuprinzand edificatoare transcrieri, care fac deliciul cititorului, acum ca si in urma cu mai bine de 100 de ani.Printre altele, este scos din uitare personalitatea de exceptie a jurnalistului Basile Branisteanu, fondatorul si directorul “Stelei Dobrogei”, combativitatea si talentul sau in lupta cu coruptia si ignoranta din administratia unui tinut care de-abia revenise la patria mama.Sentimentul care ramane dupa parcurgerea acestei lucrari este ca ne aflam in fata unei izbutite incercari de reconstituire monografica, o demonstratie ca ziarul poate fi ceva mai mult decat o istorie a clipei.Lucrarea poate fi utila profesorilor si studentilor de la facultatile de jurnalism, istoricilor si pasionatilor de istorie contemporana si, de ce nu, jurnalistilor din presa scrisa de astazi care ar trebui sa-si cunoasca mai bine radacinile.Sunt motive care ne indreptatesc sa afirmam ca viitoarele lucrari de acest gen anuntate in prefata cartii de cei doi autori, sunt asteptate cu interes.
Gheorghe SEITAN
Mangalia în paginile vremii de Aurelia Lăpuşan, Ştefan Lăpuşan este prima amplă lucrare care adună între coperţile ei informaţii despre aşezarea cea mai veche a României, un documentar din antichitate până în anul 2007. În discursul jurnalistic se regăsesc oamenii locului cu faptele lor, sute de fotografii din colecţii particulare, multe dintre ele puse în circulaţie pentru prima dată. Cartea are 302 pagini, format A4, color. Este a zecea monografie semnată de cei doi autori.Cuvântul înainte este semnat Manuela Cernat, Argumentul – Zanfir Iorguş iar coperta – artistul plastic Constantin Grigoruţă. Cartea are rezumat în limba engleză, un aparat biobibliografic amplu, indici de nume şi include un minidicţionar al personalităţilor locale, printre care Cella Serghi, Ştefan Delureanu, Ştefan Eleutheriadis, Ion Bitzan, Valentin Ionescu, Mihalache Leonida, Florica Cruceru, Gheorghe Vitanidis, Cecilia Bârborea, Traian Atanasiu.
Cei doi soţi, Paraschiva şi Ioan Abutnăriţei, ea învăţătoare, el fost ofiţer, şi-au unit forţele şi au purces la alcătuirea cărţii de faţă, din dorinţa sinceră de a lăsa şi pentru urmaşi câteva cuvinte scrise despre locul în care au văzut lumina zilei moşii şi strămoşii lor. Firesc, autorii încep cu descrierea fizico-geografică a locului, cu clima, reţeaua hidrografică, flora şi fauna, spre a ajunge la oamenii care au dat viaţă aşezării. Din istoria seculară a comunei reţinem episodul luptei sătenilor pentru a-şi apăra dreptul de proprietate în timpul ocupaţiei habsburgice, greutăţile care s-au abătut asupra sătenilor în timpul primului şi a celui de al doilea război mondial, ca şi involuţia pe care o cunoaşte, în prezent, exploatarea carierelor de piatră, fapt care afectează bugetul local, dar şi veniturile locuitorilor. Sunt tratate, în capitole separate, ocupaţiile tradiţionale, cultura, învăţământul, viaţa religioasă. O listă cu primarii comunei din 1922 până în prezent şi fotografiile cetăţenilor de onoare încheie această lucrare interesantă, la care se vede că s-a muncit mult şi cu dăruire. La apariţia ei o contribuţie capitală (e vorba de finanţare), a avut-o primarul comunei, d-l Elisei Todaşcă, care semnează şi Prefaţa.
Prof.dr. Emil Satco
Autorul monografiei şi-a ales ca motto, un citat din Al. Dovjenko, cunoscut regizor de film şi scenarist sovietic: „Poporul care nu-şi cunoaşte istoria, este un popor orb”. Sigur această maximă am mai întâlnit-o şi la altcineva, dar asta nu are nici o importanţă. Ea prefaţează o lucrare valoroasă, despre o aşezare de români din Bucovina nordului ocupat, Crasna, ca şi cele trei fotografii-simbol: Mănăstirea Putna, de la care ar proveni numele unei jumătăţi de sat: Crasna-Putna, portretul lui Alexandru Ilschi, ctitorul bisericii din sat, alături de inscripţia ctitorului, urmaş al familiei de la care se trage numele celeilalte jumătăţi de sat: Crasna Ilschi. Sunt, aceste imagini, certificatul de naştere al localităţii, pe care nimeni nu-l poate contesta. Urmează, surprinzător, adevăratul motto, un vers din Ilie Motrescu: „Cu braţul vlăguit de grele arme/ Sub muntele acesta Ştefan doarme,/ Sub muntele acesta neamul meu/ Răsare-ntre pământ şi Dumnezeu“. Dumitru Covalciuc, preşedintele Societăţii Culturale „Arboroasa”, semnatarul Cuvântului de însoţire, lămureşte cititorul asupra persoanei autorului, despre care spune că este un profesor cu dragoste de neam, „un intelectual sensibil” şi un „cronicar modern”, care a reuşit, prin acest demers, să realizeze o imagine de ansamblu a Crasnei. Aşezarea, atestată încă de pe vremea lui Alexandru cel Bun, cu locuitori ce-şi trag obârşia din nişte români ardeleni, doi dintre aceştia, fraţii Mitrea şi Motrea fiind „întemeietorii stirpelor crăsnene Mitric şi Motrescu. Modest, autorul precizează că demersul său este premergător al unei viitoare monografii a localităţii, pe care o vor realiza alţi autori. Până atunci s-a străduit să facă cât de cât lumină în istoria seculară a satului, făcând apel la documente şi, cu o mare putere de sinteză, a reuşit să traseze drumul străbătut de crăsneni din secolul al XIV-lea până în zilele noastre, când cele două sate Crasna Putna şi Crasna Ilschi au fost contopite de ocupant, într-unul singur, pe care l-a numit Krasnoilsk (!), ca să sune mai… ruseşte. Este una şi nu cea mai importantă dintre metodele folosite pentru ştergerea memoriei sau, mai bine spus, pentru acoperirea jafului teritorial săvârşit. Neurmărind să realizeze o monografie, autorul înmănunchează, aparent fără nici o legătură, documente, fragmente din presă, o listă cu personalităţile care s-au ridicat din rândul crăsnenilor, frânturi din istoria bisericii locale, un capitol mai mare privind viaţa şi moartea poetului Ilie Motrescu ş.a. Capitolul V este consacrat tradiţiilor. Cartea este înţesată de fotografii care contribuie, alături de text, la crearea unei imagini a ceea ce a fost şi este Crasna. În încheiere este reprodusă poezia Bucovina, scrisă de Ştefan Motrescu, şi el un slujitor devotat al catedrei, trecut la cele veşnice.
Prof . dr. Emil Satco
Autor al mai multor cărţi, dintre care câteva cu caracter monografic, profesorul Gheorghe Giurcă revine acum în atenţia cititorilor cu o monografie dedicată Şcolii din Adâncata. Fiu al locului, deci fost elev al acestei şcoli, autorul a considerat de datoria sa să scormone în adâncul timpului şi să readucă în memorie 125 de ani de activitate. 125 de ani în care învăţământul românesc a cunoscut atâtea prefaceri şi reforme, prin care a trecut, firesc şi şcoala din Adâncata. Cu cunoscuta-i migală de cercetător împătimit şi avizat, Gh. Giurcă a cercetat arhiva şcolii, jurnalul unui fost director (Ioan Băncescu), arhiva şcolii din Mitocu Dragomirnei, localitate care a aparţinut de comuna Adâncata, fondurile existente la Filiala Suceava a Arhivelor Naţionale. Materialul adunat a fost prelucrat cu minuţie, coroborat cu evoluţia învăţământului românesc şi cu realitatea locală. În final a rezultat o monografie documentată ştiinţific, evoluţia şcolii fiind tratată etapizat, legată, firesc, de realităţile localităţii, care nu puteau fi excluse, ci incluse acestei evoluţii. Dascălii – figuri de neuitat şi directorii sunt nu numai nominalizaţi ci şi prezentaţi în creionări fugare. Doar unu-doi se bucură de un spaţiu mai larg, omagiu firesc pentru jertfa de o viaţă în slujba luminării minţii copiilor de ţărani. La sfârşit autorul inserează o suită de tabele cu numele absolvenţilor de liceu, absolvenţii de şcoli postliceale, cu cei care au ajuns învăţători şi educatoare, cu ofiţeri, cu absolvenţi de studii superioare. La Anexe aflăm o hartă a comunei Adâncata şi o serie de fotografii cu aspecte din viaţa şcolii. Nu putem să încheiem aceste rânduri, fără a semnala şi frumosul peisaj al satului, pictat de regretata artistă Ileana Bardă, de pe coperta a IV-a.
Prof. dr. Emil Satco
Sub o semnatura prestigioasa – cea a profesorului si scriitorului Cristian Petru Balan, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Academiei Romano-Americane de Arte si Stiinte – a aparut monografia orasului Boldesti-Scaieni, intitulata sugestiv “Meleagul viselor ce trebuie implinite”. (Sa precizam, inca de la inceput, ca autorul opteaza pentru scrierea numelui orasului praho-vean sub forma “Boldesti-Scaieni”, considerand ca aceea folosita oficial in ultimii ani – Boldesti-Scaeni – este gresita, incalcandu-se normele ortografice si ortoepice in vigoare, dar si faptul ca in pronuntie se aude perfect si “i”-ul omis in scriere). Stabilit de peste doua decenii in Statele Unite, profesorul Cristian Petru Balan este absolvent al Lice-ului ” I.L. Caragiale” din Ploiesti, a predat in mai multe institutii de invatamant din judet, dar si la Universitatea Berlitz din Chicago. A scris 16 volume de proza, teatru si poezie, are lucrari de pictura si sculptura expuse in tara si in America, vorbeste fluent sapte limbi, continua sa publice in Statele Unite, Canada, Germania si in Romania. Urmand rigorile oricarei lucrari monografice, dar imprimandu-i un stil personal, autorul a creat, intr-un fel, o mica enciclopedie despre asezarea cunoscuta mai ales pentru bogatia sa petrolifera. Dezvaluind cititorului si valoarea sa istorica (falansterul de la Scaieni, dar si aproape necunoscuta greva generala muncitoreasca din noiembrie 1981), culturala (cu o impresionanta lista de personalitati, inclusiv din strainatate, pe care pasii le-au purtat pe “meleagul viselor” cum il denumeste autorul) si aducand-l intr-o actualitate surprinsa cu o obiectivitate remarcabila, care sterge distanta geografica la care a fost scrisa lucrarea. De altfel, exista, distinct incluse in volum, multumiri ale autorului pentru toti aceia care i-au sustinut efortul documentarii, oferindu-i, prompt, informatiile necesare. E greu de spus ce nu se afla cuprins in editia I a monografiei la care ne referim. De la explicarea semantica a toponimului Scaieni, la alegerea unui sugestiv motto, de la prezentarea traditiilor la evolutia economica a asezarii, de la interesante povesti de viata – inclusiv cea care poarta accente tragice ale propriei sale familii – la evolutia la zi a industriei petroliere, de la prezentarea celor care au dobandit>>> Luiza Rodica Pandele >>>
Monografia, mai sus menţionată, apărea la opt sute de ani de la prima atestare documentară a localităţii şi satului românesc Ciuguzel din Ardeal, Alba. O diplomă regală întărea, în 1203, Bisericii catolice „Sf. Martin” din Arad stăpânirea asupra unor domenii de pe valea Mureşului, între care şi Ciuguzel. Cartea este împărţită în 19 capitole (între ele o vorbă de început şi „anexe” documentare) şi este însoţită de numeroase fotografii. „Vorba” de început (Un sat, o vatră de istorie, cu numele Ciuguzel) este mişcătoare şi emoţionantă, şi este semnată de către IPS Andrei, Arhiepiscop de Alba Iulia.In fiecare dintre capitolele cărţii părintele Ilie Morar a căutat să lămurească, să adreseze şi să aducă la cunoştinţa cititorilor câte un aspect legat de satul Ciuguzel din judeţul Alba: generalităţi (privind flora, fauna, aşezarea), istoricul satului, parohia, biserica, şcoala, personalităţi ale satului (preoţi, învăţători, ostaşi căzuţi pe câmpurile de luptă etc.) obiceiuri şi tradiţii. Părintele Ilie Morar a tratat fiecare aspect cu răbdare, trudă, corectitudine morală (a spus doar atâta cât, după cunoştinţa şi conştiinţa sa, era adevărul) şi, mai ales, cu dragoste pentru satul căruia i-a fost, cu bucurii şi necazuri, preot slujitor un bun număr de ani. Cred că unul dintre principalele reuşite ale monografiei, chiar dacă el nu a fost limpede declarat, a fost acela de a sublinia vechimea (mai corect zis, „străvechimea”) aşezării. Urmele preistorice numeroase, din neolitic şi până în vremea dacică, atestă, încă o dată , că satele româneşti sunt din „veci”, fără început şi, cu voia lui Dumnezeu, fără sfârşit. Neîndoielnic că există şi o seamă de goluri şi nedumeriri (Spre exemplu, la numele satului se putea spune că el, „Ciuguzel”, în turca, înseamnă „vale frumoasă”. Dacă la asta se adaugă împrejurarea că fizionomia localnicilor păstrează numeroase urme asiatice, este limpede că a existat o componentă pecenego-cumană acolo. Ar fi trebuit arătate împrejurările în care dintr-un domeniu „catolic”, Ciuguzelul a devenit un>>> Alexandru Nemoianu >>>
La început a fost cuvântul… se spune în cea mai celebră şi citită carte din lume. Cuvântul prinde viaţă, se materializează dar, mai ales, rămâne mărturie peste veacuri pentru cei ce vor urma.
În Valea Almăjului cuvântul lui Dumnezeu a creat locuri de o frumuseţe unică şi oameni cu o personalitate aparte, dar există prea puţine documente scrise care să ne povestească despre toate acestea. De curând, Societatea culturală „ŢARA ALMĂJULUI” şi-a asumat responsabilitatea reeditării monografiei localităţii Pătaş, una dintre cele mai vechi monografii ale unui colţ de Almăj şi din Banat. Lucrarea a fost concepută acum aproape o sută de ani (în anul 1910), de către Vasile Popovici, parohul de atunci al Pătaşului. Coborâtor dintr-o veche familie de preoţi şi învăţători, care se întinde până la 1760, Vasilie Popovici s-a născut în 1860 în localitatea Pătaş, judeţul Caraş-Severin, ca unul dintre cei 13 copii ai preotului Pavel Popovici. Clasele primare le-a făcut la Şcoala Naţională din Pătaş, apoi la Caransebeş, unde a urmat şi cursurile Institutului Pedagogic până în 1880. A fost numit învăţător titular la şcoala confesională din comuna Sacu, dar între timp frecventează şi cursurile Institutului Teologic din Caransebeş pe care le va absolvi cu calificativul „eminent” în 1884. Atras fiind de locurile natale, dar şi de tradiţia familiei, vine ca preot în comuna Pătaş, unde va sluji cu patimă şi dăruire, până la 1929.
Personalitate complexă, preotul se va implica în toate domeniile vieţii, preocupându-l starea morală, religioasă, materială şi culturală a enoriaşilor săi. Este membru al diferitelor societăţi şi asociaţii culturale ca „Astra Română”, „Societatea pentru fondul de teatru român” – filiala Bozovici, prin intermediul cărora se susţineau şcolile româneşti şi se promova limba română, istoria şi literatura poporului român. Considerând cultura ca parte importantă a fiinţei naţionale, şi-a alcătuit o impresionantă>>> Ileana Crasovan >>>
Aparitia “Monografiei Schitului Sihla” la Editura Trinitas, Iasi, 2006, avandu-l ca autor pe Ierodiacon MAXIM TIFUI, aduce elemente noi, mai consistente, privind datele privitoare la istoria intemeierii acestui vechi “altar monahal ” din Muntii Neamtului.
Lucrarea structurata in patru capitole, porneste de la originea si evolutia monahismului in tinutul sacru, apoi trece la “cate ceva din enigmatica si vechea istorie a Schitului Sihla”.Putem gasi in capitolul trei, informatii privind viata si nevointele Sfintei Teodora de la Sihla.
In ultimul capitol, autorul aminteste de cuviosii parinti cunoscuti care s-au nevoit la schit, “precum si despre pustnicii si pustnicele cu viata sfanta pe care Dumnezeu a vrut sa ni-i descopere spre pilduirea si folosul nostru sufletesc.”
As aminti doar “un cuvant de folos” duhovnicesc al Parintelui Paisie: ” Sa va faceti niste albinute harnice, care aduna nectar si miere din florile cele mai curat si binemirositoare, iar nu niste gargauni si bondari, care aduna hrana din balegar si din toate buruienile. Ravniti la faptele bune cele mai de pret si mai usor de dobandit, precum dragostea, rugaciunea, mila si smerenia. Din acestea sa va hraniti si am nadejde ca prin acestea vom vedea pe Hristos, Mantuitorul lumii “
O carte actuala si prin realizari prezente, prin acel spirit de taina ce te poarta prin imagini si cuvinte de invatatura. >>>>>
MARIANA GURZA
Biblioteca „Mioriţa “, Câmpulung – Bucovina, 2006, 121 p.
Păşind pe urmele tatălui domniei sale, preotul cărturar Dumitru Valenciuc, cercetător serios, cu câteva cărţi la activ, tânărul Ioan-Paul, şi el preot, a adunat cu zel scrieri din presa vremii despre satul unde păstoreşte de ani buni al său părinte: Volovăţ. Este o cronică interesantă, care se adaugă la cele scrise până acum despre această străveche localitate. Cititorul interesat află frânturi din viaţa şi preocupările locuitorilor, despre preoţii care au tradus învăţătura biblică în viaţa de zi cu zi, venind în sprijinul ţăranilor apăsaţi de nevoi şi griji, îmbunătăţindu-le traiul şi deschizându-le calea spre cunoaştere. Iată doar câteva exemple: înfiinţarea Societăţii şcolare „Dacia” (1872), care avea o bibliotecă şi practica un sistem de economii avantajos, în plus, sprijinea şcolarii proveniţi din familii foarte sărace; din istoricul satului Volovăţ (denumirile de început, ctitori şi ctitorii; diverse serbări jubiliare descrise în amănunt, în care se valorifică tradiţia locală din industria casnică, obiceiurile legate de petrecerile populare ş.a. La astfel de serbări se jucau şi piese de teatru liric din creaţia lui Tudor Flondor. Autorul nu se mulţumeşte să redea pur şi simplu articolele şi ştirile din presă, ci vine cu precizări privind multe dintre notabilităţile locului sau ale Bucovinei, citate în aceste scrieri şi cu un Glosar strict necesar pentru înţelegerea unor termeni care nu se mai folosesc azi (decât cu mici excepţii), nici măcar în mediul rural. Un index alfabetic întregeşte imaginea unei lucrări bine gândită şi alcătuită.>>>>>
EMIL SATCO
________________________________
________________________________
_________________________
_________________________
____________________________
Scriitorul Gheorghe Dobre, animator de seama al " spiritului local",editor al revistei HELIS din Slobozia , unde istoriografia pe aceasta tema este la ea acasa
____________________________
____________________________
Ion Gaghii (in stanga, animator al cercetarilor din zona Giurgiului ) si Vasile Dumitrache ( autor a patru volume de studii despre manastirile din Romania )
____________________________
____________________________
Carturarul Modest Ghinea, autorul monografiei schitului Cetatuia, la reuniunea ARP unde a primit o distinctie pentru activitatea lui
____________________________
____________________________
Scriitorul Nicolae Danciu Petniceanu , director al revistei " Eminescu " din Mehadia , un mare sustinator al ideii de " localism creator "
____________________________
